Avea bucăţele de gheaţă pe blăniţă. tremura şi schelăcăia privindu-mă cu ochi blânzi. Nu era un căţel de rasă. Era un câine ca toţi ceilalţi, un câine căruia nu i se oferă nicio şansă de a trăi printre noi. Era foarte blând şi m-a privit de la distanţă. Zăpada era mare, ningea într-una şi era un ger de îngheţam până şi eu. Micuţul căuta un loc în care s-ar putea adăposti, aşa că l-am chemat la mine şi, astfel, a acceptat invitaţia.Era timid şi ţinea capul în jos, aşa că m-am aplecat eu spre el ca să îi arăt că pentru mine este un suflet bun şi cald care caută afecţiune, nu un monstru. M-a privit şi schelăcăia în timp ce ridica lăbuţele. Nu puteam înţelege de ce le tot ridică şi plânge. I-am luat lăbuţa în mână şi era bocnă. Mi-au îngheţat mâinile până la os, dar nu l-am putut abandona pe acel frig. În timp ce i-o încălzeam, m-a lins pe mână, apoi mi-a dat şi cealaltă lăbuţă. Mi le-a dat pe rând şi m-a lins de fiecare dată. După ce l-am încălzit şi l-am scuturat de zăpadă pe micuţ, dădea din codiţă şi mă privea ca şi cum ar vrea să îmi spună ceva. Puiuţule, stai fără grijă! Am înţeles ce vrei să spui! Nici eu nu te voi uita vreodată!
Articol publicat de Dana.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu