Când o formă de viaţă nu este născută, nu există, nu simte. Nu îi e foame, nu se îndrăgosteşte. Nu poate nici să moară pentru că nu trăieşte. Mi-aş acoperi rănile cu praf cosmic pentru că el înseamnă tot. Are sens să mă prăbuşesc, să păşesc, să cunosc? Metamorfoza mea e o perioadă măsurată în timp. Timpul nu este nimic. E un vid fals, o iluzie. Nu are culoare, dar are personalitate. Sunt o teroare, o anomalie genetică ce poartă denumirea de om, dar cât de umană sunt? Când bestia din mine se hrăneşte cu durere, când stau lângă tine făcând ceva banal.. Ascut un creion lângă tine, iar tu mă priveşti. Suntem la fel de neimportanţi, la fel de banali. Putem comunica, dar ce înseamnă totul? Sunt un destin pierdut într-un borcan plin cu timp, iar timpul este infinit. Stăm şi ne privim într-un ciob de oglindă în timp ce ne pieptănăm. Pletele mele roşcate şi ude îţi ating ţie mâna. Avem pielea albă, suntem încredibili, dar eu nu exist. Sunt o pată mică într-un univers care se întinde pe timp şi spaţiu. Eram o copilă ieri, o adolescentă azi, în curând o nefiinţă liberă. Voi şti că am trăit, dar voi şti că nu am fost născută vreodată. Nu mă voi îndrăgosti, nu voi muri, dar nici nu voi trăi. Nu voi conştientiza când lumea mă cheamă din nou. Amintirile mele se vor reconstitui toate, nu voi şti cine am fost sau lângă cine. Te voi uita şi nici nu voi şti acest lucru. Voi fi nevoită să îmi fac un destin nou, fără tine şi nu mă va durea pentru că nu te-am cunoscut niciodată.
Articol publicat de Dana.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu