Gând complet confuz (1)

                      Unde erai când pământul îmi crăpa rădăcinile mele de bufniţă nou-născută ? Când eram un fragment nenorocit de energie ce plutea într-un vid ameninţător de neprezenţă şi nefiinţă? Uneori mă simţeam eu printre gratiile ce nu le întâlniserăm până atunci, alteori mă simţeam tu . Tu te simţeai ca toţi, iat toţi trăiau prin nimic.
                       Supremaţia unui ac atinge cota de pieptăn când îl aşezi lângă altele, de armă cu pumnal când îl arunci sau îl laşi să cadă liber. Aceste fiinţe trebuie închise. Mi-am semnat contractul de creatură odată ce mintea mi-a devenit verde , iar ieşirea din banal avea să mă coste infinitatea violetului. Umbra ce se năştea dintr-o cutie fără soare, închisă de generaţii, se curba către miezul existenţei şi se ondula ca firul de păr, într-un cercel de tabla. A rămâne conştient prin ceilalţi înseamna, de fapt, a fi mai morbid decât tine. Viaţa, o iluzie de scurtă durată, o papiotă pe care o rulezi într-o cameră goală, este o pasiune pentru trecerea în nefiinţă şi revenirea la ceea ce erai. Conexiunile noastre nu sunt paralele. Se ating în infinit , în acel punct în care numerele nu mai încap şi nu pot convieţui cu cioburile sparte de portocale ce se frâng zemos în farfurie. Cănile se ciocnesc cu mileniile, oamenii cu amarul. Trasăm un cerc în jurul degetului şi ne închidem amprenta în propria noastră poveste. Nu poţi simţi firimiturile de pâine dintre pagini. Încearcă să simţi propriii tăi paşi !
Articol publicat de Dana !